SOARTA COPIILOR NEDORITI

În ultimii 8 ani, în România au fost realizate mari progrese în domeniul protecţiei drepturilor copilului. Au fost create noi structuri instituţionale centrale şi locale. S-au dezvoltat servicii pentru copii şi familii în dificultate şi pentru prevenirea situaţiilor de risc.
În ciuda acestor realizări importante, România continuă să se confrunte cu problema abandonului copiilor, apărută şi acutizată cu mult înainte de 1990. Reformele - mai mult sau mai puţin reuşite - în sistemul de protecţie socială şi de asistenţă medicală, în general, şi de protecţie copilului, în special, nu au acţionat predilect în aceasta zonă, lăsând fenomenul să devină mai amplu şi mai complex.
Şi în anul 2004, copii nedoriţi sunt abandonaţi la naştere în maternităţi, în spitale/secţii de pediatrie, sau sunt “lăsaţi“ pentru creştere, de către parinţi, pentru perioade nedeterminate de timp, în aceste unităţi medicale.Astfel de evenimente sunt posibile, la o scară care permite etichetarea lor ca fenomen, atunci când lipsesc serviciile comunitare pentru prevenirea abandonului. De asemenea, consimţământul,toleranţa şi indiferenţa faţă de acest fenomen ale instituţiilor sau ale profesioniştilor care au responsabilităţi directe în protecţia copilului pot fi elemente determinante.
Abandonul copiilor în unităţi sanitare adună efecte dintre cele mai perverse care afectează dezvoltarea copilului într-o etapa considerată a fi cea mai importantă a vieţii sale.
Separarea copilului de mamă imediat după naştere sau la o vârstă mică, într-o unitate sanitară,îl expune pe perioade lungi, importante de timp, la o existenţă în care sunt ignorate nevoile sale de dezvoltare. Efectele se agravează atunci când copilul trece, prin multe locuri improprii dezvoltarii sale până la luarea unei măsuri temporare şi apoi stabile de protecţie.